Există viaţă după sinucidere?

Cine a pierdut o ființă dragă prin sinucidere înțelege ce înseamnă “supraviețuitor”. Să fii în viață, să fie soare, cerul albastru, iar fiul, fiica, părintele, soțul, soția, prietenul drag, omul cu care ai dori să împărtășești acea clipă s-a sinucis, și-a luat viața, a ales când și cum să plece – sau oare chiar a ales? Atât de brutal, de lipsit de sens, acel gest despre care ai vrea să povestești cu acea ființă dragă, să îl chemi înapoi cumva măcar pentru 5 minute ca să pui acea întrebare – de ce? Să ai un răspuns, să capete un sens, să știi. Să știi dacă puteai face ceva ca să întorci din drum pe acel om, să schimbi macazul și acel tren ce a deraiat să-și continue drumul pe o altă linie. Să știi dacă e dezamăgit și de cine, să știi când au început toate să o ia la vale iremediabil și să știi dacă au existat semne care ți-au scăpat sau pe care le-ai trecut, atotștiutor, cu vederea.

Să știi – dar vei știi vreodată cu adevărat? Și dacă ați mai putea sta față în față vreodată, vei putea merge înainte cu povara de a ȘTI odată pentru totdeauna că tu, nimeni altcineva, tu ești cel ce a dezamăgit, a trădat, a dat deoparte mâna întinsă și a privit în altă parte, nu în ochii implorând ajutor? Oare care dintre cele două rele e mai mic, oare care dintre poveri e mai ușor de dus până la propriul mormânt – cea a omului care a abandonat sinuciderii ființa dragă sau cea a martorului tăcut, împietrit de neputință, care ajunge la aceeași intersecție indiferent pe ce cale ar lua-o.

Supraviețuitor. Adică supraviețuire, adică o existență ce nu poate fi denumită viață? Cum poți numi viață un copac de care te apropii, la prima vedere e întreg, trainic și plin de frunze, dar îl privești de aproape și urma trăsnetului se vede și totul în ființa lui se împarte în “înainte” și “după”? Și ce rost are, cu ce ajută ca toată lumea să vadă și să înțeleagă? Asta nu întoarce timpul înapoi, nu aduce la viață și lângă noi și cu răspunsuri la frământări pe omul drag. E adevărat că un strop de înțelegere nu strică atunci când te simți privit mustrător, scos din rând la raport, de parcă le-ai fi greșit cu ceva lor, celor care nu știu ce înseamnă să ți se sinucidă cineva drag. Dacă nu ajunge ființa dragă ție subiect de știri de senzație după moartea sa, iar tu – alergat de blițuri și microfoane între cimitir și medicina legală, poate că se dezice de voi cineva al cărui rol este să aducă liniște în suflet prin valorile religioase și morale. Denumind sinuciderea păcat, cerem un țap ispășitor – ești zbuciumat între două stânci la fel de colțuroase: propria vină, pe care cum să ți-o asumi și pentru ce, că doar nu tu ai pus în mâna omului drag mijlocul fatal de curmare a vieții și i-ai spus “pleacă”, și vina lui, a celui drag, că a plecat și te-a lăsat și s-a lăsat dus de curent, anihilat de povară – îi cauți circumstanțe atenuante ca să nu te înfurii în momentele când ți-ar prinde bine prezența sa, dar nu mai e, ca să poți să-ți amintești momentele frumoase, ascunse atât de adânc în umbra acelui fapt apăsător.

Ce înseamnă supraviețuire? Să respiri o dată și încă o dată și tot așa, până te obișnuiești cu durerea aceea insuportabilă din fiecare bucățică din corp și din suflet? Și să vină seara, poate nu adormi, poate adormi, poate ai coșmaruri, poate nu, iar a doua zi să o iei de la capăt? Supraviețuire înseamnă să decizi că, dacă tot ești încă în viață, măcar să faci din asta ceva care să aibă un rost și un sens? Să te întâlnești, poate, cu alți oameni care supraviețuiesc, ca și tine și să realizezi că nu e nevoie de cuvinte, că nu-ți dorești să auzi “te înțeleg”, ci doar să simți prezența caldă și umană a cuiva. La urma urmei, asta e ceea ce rămâne și contează, atunci când tragem linia – realitatea, adevărul legăturii dintre o ființă umană și alta și speranța ce se naște din ea.

Tags: , ,

SOS 0800 801 200